ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ENEA GRAPINI” ȘANȚ
JUDEȚUL BISTRIȚA – NĂSĂUD

     Localitatea Șanț este situată în nordul Transilvaniei și nord-estul județului Bistrița-Năsăud, la distanță de 78 km de municipiul Bistrița, reședința județului, pe drumul național 17D Năsăud – Cârlibaba. Comuna Șanț este așezată într-o microdepresiune montană formată dintr-un ansamblu de lunci și terase ale Someșului Mare și ale afluenților săi, Cobășel și Cârțibav.
Ocupațiile de bază ale celor peste 3450 de locuitori din cele două sate, Șanț și Valea Mare, ale comunei Șanț sunt: exploatarea și prelucrarea lemnului, activități de îngrijire și regenerare a pădurii coordonate de Ocolul Silvic „Izvorul Someșului”, agricultura, creșterea animalelor.
Şcoala este cea mai nouă instituţie educativă a satului. Propriu-zis , aşa cum este ea astăzi, nici nu este a satului, ci a Statului, în sat. În alte ţări ea este intrată ceva mai mult în tradiţia satului. La noi această tradiţie este de făurit. Şi totuşi şcoala în satul Şanţ, pare mult mai înrădăcinată în spiritul sătenilor ca în alte părţi.
Şcoala din Şanţ datează, după spusele locuitorilor, în special ale bătrânului dascăl pensionar Mihail Cotu încă din anul 1820. Date certe de funcţionare a ei avem însă din 1827. I se zicea atunci, pe vremea graniţei “Gemeinde – Schule” şi era sub supravegherea administraţiei militare şi sub cea spirituală a bisericii. Din punct de vedere material ea se susţinea din “lada satului” – adică de către comună. Aceasta dădea : localul, cheltuielile cu întreţinerea localului, plata învăţătorului şi cărţile şcolare. Deci tot sau aproape tot . Când sumele nu erau suficiente se recurgea la un –“arunc” ( dare), pe cap de locuitor. Cei care puteau plăti se achitau de această datorie în bani, ceilalţi prestau muncă specială, pentru “fondul şcolaristic”.
Cu toate greutăţile prin care a trecut, şcoala din Şanţ a putut să le înfrunte ,să le supravieţuiască şi să –şi facă datoria pe linia impusă de condiţiile sociale ale satului. A început modest şi nu a avut niciodată prea multe mijloace de susţinere, dar cu eforturi si chibzuinţă, a putut să iasă din nevoi.
De la 1827 la 1855 , şcoala a funcţionat cu o singură sală de clasă. Pe atunci se învăţa numai scrisul cititul, calculul şi religia. Din 1855 s-au adăugat alte clase, până au ajuns la patru. În 1884 s-au adăugat clasele a cincea şi a şasea iar după unire, a intrat sub regimul şcolilor din România. De Stat şcoala a devenit însă numai din 1923.
Până la unire, au funcţionat în total in Şanţ 22 de învăţători, unii mai mult, alţii mai puţin. Învăţătorii din primii ani de existenţă a şcolii nu aveau vreo calificare deosebită. Erau cantorii bisericii locale. Primul învăţător cu pregătire specială este Cosma Cotu numit în 1855. El a funcţionat cu mici întreruperi până în 1884, lăsând reputaţia unui bun învăţător şi a unui luptător pentru ai lui. După ieşirea la pensie a fost primar al comunei. În plus el a pus bazele unei dinastii învăţătoreşti în comună, căci fiul său, Mihail Cotu, a fost şi el aici învăţător, apoi director timp de 33 ani, iar nepotul lui, fiul lui Mihail, pe nume tot Cosma a fost şi el învăţător şi director al şcolii.
În anul 1890 se instituie în localitate şi şcoala de repetiţie. Cursurile acesteia ţineau trei ani şi aveau loc Sâmbăta, Duminica şi în sărbători. Se făceau aici lecţii de completare a cunoştinţelor, precum şi cursuri pentru analfabeţi. Ele erau făcute tot de învăţătorii şcolii pentru care muncă nu primeau nici un salariu în plus. Cursurile de repetiţie s-au ţinut până în 1914.
Vorbitoare într-un fel , pentru forţa morală pe care o prezintă corpul didactic din acest sat este situaţia morală a familiei de dascăli Cotu. Trei generaţii de învăţători sunt întrupaţi în bunicul, tatăl şi fiul, care pe rând au servit la şcoala din localitate. Primul este Cosma Cotu. Activitatea lui se plasează în epoca de lupte dârze pentru păstrarea fiinţei româneşti a satelor din Ardeal şi calităţile personale şi împrejurările, au ridicat pe Cosma Cotu la înălţimea timpului sau. El s-a format în vâltoarea luptelor, care au culminat prin vestitul Memorandum din 1892. Temperamentul lui de luptător precum şi uşurinţa exprimării, l-au ajutat şi ele în acest sens.
Înainte de război şcoala din Şanţ a fost organizată după legile maghiare, treptat.
Din 1884 are şase clase iar din 1890 şi şcoala de repetiţie. După unire ea a adoptat repede regimul şcolar românesc. În 1918-1919 şcoala funcţionează numai cu patru clase; în 1920-1921 cu cinci clase, 1921-1923 cu şase clase, după vechiul sistem maghiar pentru ca după 1923 să se revină la cinci clase după sistemul românesc. Odată cu noua lege de organizare a învăţământului primar, din 1924 şi programa din 1925, tot Ardealul adoptă regimul cel nou. Astfel în anii 1926-1927 şi 1927-1928 şcoala din Şanţ îşi adaugă şi ea clasele a VI-a şi a VII-a. oscilarea aceasta, în adaptarea şcolii la noile condiţii create de unire, a fost generală, pentru tot Ardealul. Ea poate fi înţeleasă altfel în semnificaţia ei mai adâncă, dacă se analizează procesul în desfăşurarea lui locală.
Ceea ce a rămas în mintea sătenilor, din spiritul de altădată al şcolii sunt: educaţia religioasă, pusă sub autoritatea directă a bisericii, stricteţe în desfăşurarea programului, disciplina severă , de care părinţi par a fi fost mulţumiţi şi putinţa pentru sat de a controla rezultatele şcolii, cu ocazia examenelor publice de fine de an.
După unire , prin scoaterea şcolii de sub tutela bisericii, învăţătorul şi şcoala capătă preocupări mai proprii . Rezultatul a fost o pedagogizarea mai accentuată a şcolii. În centrul preocupărilor şcolare este şcoala însăşi cu metodele ei şi nevoile ei profesionale.
Despre şcoala cea veche, bătrânii şănţeni au amintiri frumoase. Ei au trăit vremurile când această şcoală era vie şi combativă, – pătrunsă de spiritul rezistenţei naţionale. Perioada aceasta a corespuns apoi şi cu o perioadă de ascensiune a satului şi de aceea tot ce era motiv de mulţumire atunci ei atribuie şi şcolii. Amintirea necazurilor şi luptelor cu stăpânirea, la care participa şi aceasta nu fac decât sa-i mărească aureola de glorie în care ei o văd.

Enea Grapini (1893-1980)
Enea (Aeneas în limba latină, aşa cum a fost înscris în actele oficiale) vede lumina zilei la 16 septembrie 1993, în comuna Şanţ, ca al cincilea copil al preotului Pamfiliu şi a soţiei sale, Lucia.
La vârsta de cinci ani aşa după cum singur declară , “ … mi-am început şi eu învăţătura la dascălul Mihăilă Cotu fiul bătrânului Cozma Cotu, în anul 1898“.După trei clase primare făcute în satul natal ,tatăl său intenţionează să-l înscrie la Liceul German din Bistriţa, unde avea posibilitatea să înveţe, în paralel pe lângă limba română , şi maghiara şi germana.
Din lipsă de locuri , este nevoit să-l înscrie la Liceul Maghiar din Năsăud, fapt motivat şi de avantajul de a sta în gazdă la sora lui mai mare, Sabina.
După terminarea clasei a patra la Năsăud revine la ideea de a-l înscrie la Liceul German din Bistriţa. Din cauza vârstei, este înscris numai în clasa a patra, pe care o repetă la acest liceu.
Îşi continuă studiile gimnaziale şi apoi liceale la liceul Maghiar din Gherla, neputând continua învăţătura la cel german din Bistriţa din acelaşi motiv, lipsa banilor.
Deşi singurul român între colegii germani şi maghiari, termină liceul în anul 1911 ca sef de promoţie.
Prin hotărârea adoptată, adunările grănicereşti din 13 martie şi 1 august 1851 fondul de mindire a fost destinat descendenţilor grănicerilor, pentru a urma studii superioare. Aceste fonduri , mai purtând numele de “fond de stipendii“, erau administrate de Comitetul Grăniceresc. Aşa se face că mulţi tineri năsăudeni, fii ai foştilor grăniceri, printre care şi Enea Grapini, au putut urma studii liceale şi universitare în liceele şi universităţile Imperiului Austriac şi apoi Austro-Ungar.
În timp ce el urma clasele gimnaziale, tatăl său şi cu săteni din Şanţ au construit “biserica cea noua“ (1903-1906). Astfel, el urmărea cu interes, în timpul vacanţelor, desfăşurarea lucrărilor de construire ale acestui edificiu. Dar, cel mai mult, l-au pasionat operaţiunile de montare a clopotelor în turnul biserici, cu cinci ani mai târziu, în 1911, când a participat efectiv, cu efectuarea unor calcule.
Acest fapt l-a determinat, în final, să-şi aleagă meseria de inginer arhitect şi nu cea de biolog.
În anul 1911 se înscrie la Institutul Politehnic Maghiar “Regele Ioszef“ din Budapesta pe care îl termina în 1915, obţinând diploma de inginer constructor si arhitect. La Budapesta are prilejul, încă din anii studenţiei să ia contact cu ideile social democraţiei.
A optat de tânăr pentru mişcarea social democrată. Această opţiune l-a condus la legături strânse cu mişcarea muncitorească a românilor din Ungaria.
Enea Grapini constituie, pe lângă exemplul de patriotism şi devotament social- democrat , un exemplu de seriozitate profesională şi de modestie civică.
Enea Grapini nu a încercat niciodată să-şi exploateze contribuţia la actul Marii Uniri , şi după ce şi-a îndeplinit misiunea istorică a revenit la practicarea profesiei de inginer, pe care a ilustrat-o în numeroase lucrări. El apare însă adesea în planul manifestărilor patriotice în momente în care România avea de suferit ocupaţii temporare.
Enea Grapini era singurul intelectual şcolit din cei şase membri social-democraţi ai Consiliului Naţional Român (ceilalţi fiind muncitori autodidacţi, publicişti, propagandişti sociali).
Enea Grapini după ce şi-a jucat rolul politic şi patriotic în evenimentele anului 1918, s-a ocupat mai puţin de politică şi mai mult de profesie. Dar atunci când a simțit că ţara este din nou în primejdie , nu a ezitat să redevină tribun al poporului, organizând în părţile natale cu tot riscul pe care şi-l asuma , protestul populaţiei româneşti împotriva nedreptului Dictat de la Viena din 1940. Fiind nevoit din această cauză să se refugieze în Bucureşti (lăsându-şi familia în părţile Năsăudului), datorita faptului că a organizat un miting de protest la data de 8 septembrie 1940, iar ca urmare a fost dat în urmărire de către horthyşti ,de unde nu se va muta timp de patruzeci de ani până la sfârşitul vieţi sale.
Părăseşte această lume la 1 martie 1980 cu sentimentul datoriei împlinite. Este adus la Bistriţa şi înhumat aici, la data de 3 martie 1980.
Actualmente, în ceea ce privește încadrarea cu personal a unității se poate specifica faptul că: toate cele 7 educatoare sunt cu statutul de titular (localnice), de asemenea toate cele 11 învățătoare sunt titulare (localnice). De asemenea, la încadrarea la clasele V-VIII toate disciplinele de studiu sunt predate de profesori titulari în specialitatea postului, excepție făcând disciplinele educație muzicală și educație plastică.
La nivelul Comunei Șanț funcționează un singur PJ (Școala Gimnazială Enea Grapini Șanț – clasele I – VIII ) și 3 structuri: Grădinița nr. 1 Șanț, Grădinița nr. 2 Șanț și Școala Primară „Lucian Valea” Valea Mare.
În ceea ce privește dotările instituției de învățământ putem specifica faptul că există material didactic suficient pentru o bună desfășurare a procesului instructiv – educativ.
Localurile în care de desfășoară activitatea educativă se află în stare foarte bună ( Șc. cu cls. I – IV – relativ nouă; Șc. cu cls. V-VIII reabilitată capital; Gr. Nr. 1 – situată la parterul Primăriei Șanț, modernizată, iar localul Gr. Nr. 2 este nou.
Poziţia socială a unei şcoli într-un sat se simte nu numai în atitudinea sătenilor faţă de ea , ci în toată fiinţa ei : în modul cum îi poate fi aplicat programul în organizarea sa gospodărească, precum şi în situaţia materială şi morală a corpului didactic în viaţa satului.
“Cu drept cuvânt , se zice ca şcoala este fiica bisericii”